capatul unui inceput de drum, tacerea unui strigat

intrebarile au incetat sa mai caute raspuns. viata mi-a furat persoanele dragi una dupa alta. durerea a inlocuit o alta durere si tot asa pana cand zilele s-au amestecat si s-au transformat in poze developate de lacrimi. am smuls pete de cer si mi le-am asimilat. am incercat dincolo, in surisul oamenilor sa regasesc caldura cuvantului dar...nimic, decat impersonal. prieteni, colegi, oameni. i-am transformat in multime si i-am risipit si daruit rand pe rand. si iata, vine o zi cand Dumnezeu iti spune ca asta nu este tot. durerea celor din urma clipe este doar durerea trecatoare a tinereti, a minutelor in care nu te-ai regasit, a persoanelor nepotrivite ce ai incercat sa le potrivesti, a zidurilor ce se ridica peste noapte si a portilor ce se deschid din nimic in spatele carora se ascund noile tale clipe de fericire.
astazi Dumnezeu mi-a aratat ca toate astea nu-s nimic pe langa aceasta durere. este durerea despartiri de inceput, este un drum pe care al cunosti atunci cand pentru prima oara respiri, caruia ai daruiesti primi pasi, caruia tot timpul ai porti respect si iti doresti sa se termine odata cu tine. nu mai simt nimic, nu pot a mai spune nimic. cad de-a lungul unui perete adrupt din care ici colo, razlet, mai apar cioturi de stanca si promisiuni de cer albastru. si eu cad, cad fara sa vreau sa ma mai agat de nimic din toate astea, fara sa ascult nimic din vocile ce par a voii sa ma ajute.
ascult doar zgomotul facut de nelinistea mea in cadere si simt dinainte durerea de a numai apartine nimanui si simt nimicul asta ca si cum impactul nu ar fi decat un simplu punct dupa care tacerea.
dar oare dincolo de tacere este linistea?
lumea aceasta nu imi mai apartine si eu cel din urma al neamului meu, simt a nu-i apartine. locul meu nu este asa nicidecum. rostul a cea ce sunt acum nu este rostul simtit inlauntrul meu. de acea simt greseala fiecarui pas si strivesc in fiecare minut un nou vis venit din somnul sufletului meu.