timpul invinge

întotdeauna, precum apa unui izvor sapă în piatra cai necunoscute încă. odată cu trecerea anilor diminuăm, uităm. este corect pentru noi si pentru viaţa pe care o ducem, dar simt ca undeva ceva, cineva ne va judeca pentru felul în care trăim aceste lucruri.
nu mă refer la cazurile în care nu ne potrivim, nu mă refer la cazul în care spunem mersi ca am scapat de o relaţie.
mă refer la cazul în care nu ne considerăm trăirile trecute si prezente, un eşec.

tot ce am scris aici sînt doar înşiruiri de biţi. unii vad cea ce simt, alti mai puţin. pentru mine fiecare cuvînt înseamnă refularea, descărcare. nu pentru a uita ci mai degrabă pentru a goli prea plinul.

nu cred ca mă pricep sa scriu si de aceea poate cele scrise de mine nu par a avea vreun sens. pentru mine este important. nu vreau sa arăt nimănui nimic si acesta nu-s EU în felul meu. este dacă vreţi doar strigătul meu, o parte din mine.

în rest trăiesc printre voi si mă cunoaşteţi asa cum sunt si din cele ce v-am arătat. unii mă citiţi alti nu ştiţi, cineva în fiecare zi mă descoperă.



este dacă vreţi un liant între realitate si o parte din mine, o parte furibundă pe care nu o dezvălui oricui. este adevărat, este un blog public si oricine mă poate citi dar nu cu toţi mă vor înţelege.



pentru mine este un fel de jurnal de care ma folosesc. cu ajutorul lui corectez. cu ajutorul lui îmi vad trecerea peste asta clipa.
poate intr-o zi va fi un back-up sau poate doar motivul unui zambet.

ce ştiu cu siguranţa este faptul ca reprezintă o mărturie a unei parţi din mine asa cum este ea.

cei ce mă citiţi, VA MULTUMESC! dar priviţi si clipurile. sunt parte a celor scrise, doar ca ele spun cea ce eu nu ştiu a spune astfel. sunt însă selecta-te în asa fel încît sa completeze, sa spună ce simt.


da...si mie frica ca voi veni acasă si voi privi în gol si asta doar pentru ca am ales sa fac cea ce trebuie, dar nu si pentru mine. mi-e frica ca nu voi mai avea şansa sa simt libertatea asa cum salasuieste în adancul meu si cum sa potrivit cu libertatea cuiva .... undeva in trecut




si atunci, fără sa cer voie nimănui imi fac bucuria de a rămîne nebun. mă urc in acest tren, mă închid în compartiment, închid geamurile si uşile si îmi astup urechile. TRĂIESC asa cum îmi doresc!

e sambata seara

si tot intr-o sambata seara, anul acesta va fi 1 mai.
mi-e dor de plaja si nebunia marii din Vama Veche






somn usor

idei schioape

am intalnit astazi o idee schioapa. martisoare cu chipul lui Michael Jackson.
intotdeauna am simtit atunci cand am daruit un martisor ca definesc prin gestul meu ideea ca femeile sunt o primavara.
mai tragic ca vanzatorul respectiv avea cautare. blasfemia se vindea cu 1 leu si 50 de bani.
ce chilipir...kitchul
unde-i cosarul copilariei mele si de ce nu-i megastar de ziua lui...?

fara nume, fara ideal dar sigur cu sens

asa am iubit. si iubesc in continuare.
si nu am iubit dar a fost asa...
am spus de multe ori "te iubesc" dar abia acum imi dau seama ce mult am mintit. mi-au placut sentimentele si cadrele in care m-am regasit puternic si plin de siguranta...dar atat. o alta destinatie a acestor cuvinte a luat prea usor locul celei de dinainte.
de ce vad acum asta? nu stiu...
stiu doar ca cele ce simt ma imping spre o mare schimbare. de data asta simt ca plec amputat pentru totdeauna.
si nu am crezut ca-i degeaba, si nu am simtit in zadar cele ce am savarsit! am simtit asta fara egoism stiind toate cate sint, parca dinaintea EI.
de aceea pot spune ca sunt fericit pentru fericirea ei. atunci cand o va simti. si nu ma refer la orice fericire ci la acea fericire pe care ti-o da implinirea sentimentelor, ce o simti in suflet si care te umple.
am simtit ca sunt in plus in viata ei cu toata furtuna pe care o simt, am simtit ca doar cuvintele mele mai au sens, am simtit nedreptatea rostita si nerostita a cuvintelor ei.
am simtit ca platesc facturile altora cu lacrimile mele. atunci ma aplecam si adormeam in ochii ei. asta ma impiedicat sa o vad in uneori. sufletul ei fracturat mi-a daruit mii de metri patrati de cer si esente tari cu care am umplut ore de vis.
si am continuat sa daruiesc. nu am simtit asta niciodata ca un ajutor si nici ca pe o judecata. nicidecum o povara. uneltele cu care am lucrat au fost cateodata prea ascutite, dar am sapat plangand catre sufletul ei. de fiecare data cand i-am simtit durerea, am simtit durere la randul meu.
nu stia ca odata cu ea, alaturi de ea, eu...renasteam. toate lucrurile pe care la randu-mi le inchisesem, acum ieseau pentru a i se darui.
intr-o zi mi-a spus ca din toate astea s-au nascut pasi importanti pentru ea. mi-a multumit si atunci am stiut! sufletul incepuse sa vada, sa se bucure fara teama. am simtit ca nu mai este cale de intoarcere. chiar daca de atunci, uneori am mai vazut masca, sufletul iesea la iveala si ai umplea fiinta.
am vazut cum a inflorit, greu, incet dar semet si puternic. chiar daca de aici de departe sufletul meu a simtit cum fiecare mugur sa transformat in floare, cum fiecare crenguta a prins scoarta si nodulete.
am stiut atunci ca indiferent de persoana, celui ce ai este dat sa vada si sa asculte sufletul ei, i se va darui iubire. m-am rugat sa intalneasca omul/oamenii care sa pastreze fiecare floare a pomisorului nascut din dragoste si mangaiat de razele bunicilor.
putem face foarte usor rau, dar uneori sau poate niciodata cu greu mai putem repara.
poate simte ca in afara de durerea faptului ca poate nu o voi mai putea strange in brate niciodata, mi-a daruit atatea zambete ale sufletului aratandu-mi cum deschide bratele si rade catre soare. este imaginea unui inger. si nu-i prea multa comparatia, nu! este doar simpla si venita din mine. caci oamenii cu astfel de suflet sunt ingeri. cu ce altceva sa ai comparam pe cei dragi noua pentru a spune totul despre ce simtim si vedem atunci cand ai privim?
daca ar citi acestea ce am scris m-ar fi intrebat "eu cum sunt?"
simt asta si ai multumesc.


chiar daca...
atunci cand am simtit ca simte ce-i cu mine
ea mi-a spus ca nu si-a plecat gandul asupra mea
eu, i-am simtit dorinta de-a afla.
astfel ma sarbatoresc si este felul meu de a fi egoist.




Voi cum iubiti ?

ultima fila de panus

si cu asta GATA. inchid, nu inainte de a mai privi inca o data inapoi. le las pe toate asa cum sunt. nu arunc, nu izbesc. le amestec bine bine, le pun intr-o sticluta de lapte si le beau pe nerasuflate. nu sunt fericit ca trebuie sa inchei un capitol din viata mea si sa al pun alaturi de altele. nu am de ales...
gesturile imi sunt iuti si exacte. tacut si riguros. asa sunt mereu de parca as umbla cu ceva fragil. asa si este. sunt amintirile mele ce vreau sa ramana pentru toata viata, inchise in mine. sa le scot din cand in cand si sa le privesc fara sa spun nimic.
stiu ca filele acestui capitol se vor acoperi linistite cu altele ale altui capitol. invatatii altor vremi decat cele in care eu traiesc, spun: e firesc.


eu spun: este tragic si dureros pentru fiecare dintre noi si odata cu aceast capitol, o parte a sufletului se inchide pentru totdeauna. apartine fara doar si poate acestui capitol in intregime.
si maine...
cu bine dragul meu blog untill next time... ciao ciao

despartiti dar impreuna

Inima are ratiuni pe care ratiunea nu le intelege.
Dan Puric spunea ca indragostitul ar trebui sa se numeasca inimiv. dupa gramatica lui Sasulescu.
aseara cand l-am urmarit pe Puric in genialul spectacol de pantonima, am simtit pe parcursul intregului spectacol ca Puric vorbeste cu mine. m-am simtit vinovat.
si eu sunt vinovat ca nu mai suntem impreuna. si ce daca o iubesc chiar daca asta nu mai este potrivit cu timpurile pe care le traiesc acum? voi prietenii mei, spuneti despre ea ca este nebuna dar ca om este minunat. eu spun ca nu este deloc nebuna. m-ati numit si pe mine nebun...
a-ti spus despre ea ca si-a batut joc de mine. eu nu cred acest lucru. a-ti judecat povestea noastra in felul si cu chipul pe care l-ati dorit. ce nu vreti voi sa intelegeti este faptul ca noi suntem franti. si eu si ea am avut momentele noastre de durere pe care nu aveti cum sa le intelegeti. daca maine ati incerca sentimentul despartiri pe care l-am incercat noi a-ti fi aceiasi ? suntem puternici dar numai atunci cand suntem iubiti si avem cui darui cea ce simtim. atunci cand acest lucru numai exista ne pierdem. numiti dragostea mea pentru ea, patologica. o nebunie. pentruca ea dureaza fara sa primeasca nimic, fara sa ceara. numiti asta incapatanare! eu ai zic dragoste si este cea ce simt si nu ascund. de ce ceea ce numai este, pentru mine este o traire continuua? de ce trebuie sa spun ca nu o mai iubesc atunci cand va alaturati la masa mea? de ce viata mea nu poate merge inainte si asa? de ce imi spuneti ca imi stric viata? pentruca nu mai ma iubeste? si ce daca ?
sunt nebun pentruca imi asum cu tot curajul de care dispun, ceea ce simt? ceea ce simt sunt eu! ma defineste ca om. este daca vreti, crucea pe care admit sa o port si nu ma incapatanez domnilor! este cea ce salasuieste in mine acum. nu ma incapatanez sa o tin in mine. ea este!
"in gradina am o floare.
s-o tai, se strica
s-o las, mi-e frica
ca vine altul si mi-o ridica"
este un strigat, un tipat plin de genialitate. aseara, personajul lui Puric acolo pe scena, a fost pus in camasa de forta, si picioarele lui continuau sa danseze. dansul insemna dragostea care nu moare, care nu poate fi stapanita nici macar de catre insusi cel ce o simte. de ce ma simt si eu la fel de pus de voi in camasa de forta? de ce voi prieteni mei nu respectati felul in care inima mea simte? doar pentruca nu este potrivit sa iubesti si dupa despartire? doar pentruca voi spuneti ca numai exista nici o sansa?
la un moment dat, intre Puric si ea, cea caruia personajul ai dedicase dragostea sa se interpuneau ziduri umane. erau oamenii din anturajul personajului. si ea nu putea sa treaca, sa ajunga la el. al privea cum sta acolo pus in camasa de forta. stiti ce insemna portocala pe care a reusit sa i-o arunce prin zidul de oameni?
cand am vazut cum a tresarit Puric cand a vazut portocala, am simtit ca sunt acolo in camasa de forta si privesc acea portocala asa cum o privea el. am simtit bucuria pe care o traia privirea lui domnilor. am inceput sa plang de fericire. Multumesc lui Dumnezeu ca ma lasat sa inteleg asta.
dupa ce doi oameni numai sunt, dragostea dispare cu desavarsire din cei doi? asa pur si simplu...numai este voie, este gresit! doar pentru asta? da ce suntem mecanisme? pentru mine ea nu este nebuna si nici ceva gresit. si ma sfiesc a va spune! sunt frant domnilor si voi ma frageti si mai tare! nu cautati a intelege povestea asta cu ochii vostri. incercati sa o vedeti cu ochii sufletului.
mi-ati inoculat sentimentul de rusine atunci cand spun ca o iubesc. m-ati facut sa simt ca trebuie sa uit, sa o uit. a-ti ingropat strigatul asta in mine. doar pentruca nu aveti urechi sa al auziti sau poate nici chef. nu nu, nu asa este felul in care decurg lucrurile astea in inima mea. de ce nu respectati asta?
nu este incapatinare si nici patologie! sunt eu!
voi va preocupati sa uit, si va simt ca pe niste lupii. si eu...eu simt dorul.

aduna obstea! se lasa cu ieseala

ssssssht! GATA...incep sa UIT...
asta seara don Quijote cu Dan Puric la National dupa care Vama Veche(Stuff)
maine.... O lume pe dos made by Tudor Chirila.
Liniste am zis ! anul asta incerc sa scot maxim din toate combinatile :)

atunci cand suferi cu adevarat simti in tine, acolo in adancul tau, adevaruri la care nu te-ai gandint niciodata. este discutia suprema cu tine. nu mai ai nimic de pierdut.
acum doua saptamani un coleg, un prieten, un membru al familiei ce suntem cu totii in unitatea in care lucrez, ne-a parasit definitiv. am stiut atunci ca se poate muri daca suferinta este mai puternica decat puterea cu care inima se lupta prin fiecare bataie. eram mut, uimit. un om pe fata caruia zambetul era mereu prezent, un om caruia nu i-as fi atribuit niciodata acest destin.
nu stim niciodata ce se ascunde in sufletul uni om si ce lupta duce in interior. am inteles asta uitandu-ma la acest om. l-am privit minute in sir cu ochii unui suflet si m-am umplut de revelatie.


astazi m-am intrebat cine m-ar plange si cui as ramane daca inima mea ar pierde o astfel de batalie. sigur omului care ma iubeste cu adevarat. mama mea. restul ar incerca pareri de rau temporare. nu as fi decat o clipa de tristete in viata lor. uni s-ar simti vinovati, alti probabil ar spune "era de asteptat"...
nimeni insa nu s-ar simti fara nici un rost fara mine. nimeni nu ar simti cu adevarat durerea. decat omul care ma iubit. pentruca iubirea adevarata nu are intreruperi si nu isi pierde sensul pentru nici un alt motiv. probabil de acolo de sus, as privi cu dezamagire catre uni. probabil ca singurul om care m-ar intelege dincolo de insusi moartea mea ar fi tot acela ce ma iubit.


si atunci dupa ce am avut o astfel de imagine ce mai pot spune eu?
....e banal si simplu. doi oameni se intalnesc si se plac. nasc amintiri frumoase cu fiecare zi ce trece impreuna cu ei. isi fac juraminte spuse cu voce tare sau incet, in soapta, undeva in adancul lor. si apoi la fel de simplu si banal vine o zi cand toate se termina. numai conteaza a cui a fost vina sau de ce. ceva se intampla si cei doi pornesc in cautarea altui sens. isi strang mana, uneori raman chiar unul in preajma celuilalt si isi gasesc fericirea in locuri diferite. tot ce au simtit odinioara devine doar amintire.

"nu a fost sa fie" sau "nu ne-am potrivit" si asta e.

pare o joaca, o joaca a noastra a celor "mari", o joaca de-a dragostea. si asta si este. doar parintii nostri ne iubesc cu adevarat. cei fara parinti nici macar nu cunosc acest sentiment cu adevarat. ce trist...
nu iubim cu adevarat si nu intelegem acest sentiment cu adevarat deasemeni iubirea lui Dumnezeu pentru oamenii, decat atunci cand devenim la randul nostru parinti. tragic...

noi oameni stim sa uitam ca am iubit. stim sa nu mai iubim. atunci suntem departe de Dumnezeu. putem sa nu ne mai iubim copii ?

anonimule, tu cel ce ai incredere in mine, tu ce ai simti daca inima mea ar pierde aceasta lupta?

Ma supun celui pe care al iubesc ca el sa lucreze prin mine, sa se rasfringa in mine, sa fie una cu mine si astfel sa existam unul prin celalalt. Aceasta renuntare la sine nu trebuie inteleasa ca o sinucidere spirituala si nici ca o anulare a propiului EU, ci ca o suprema manifestare a dragostei.
putem noi intelege asta ?
suntem liberi!....si asta ne ocupa toata viata.

eu sunt

eu sunt...
cel ce si-a dorit sa cante la toate pianele din lume in acelasi timp, sa strige alaturi de sute de viorii, sa danseze alaturi de mii de oameni plangand cu zambete in hohote de lacrimi ale fericiri. mi-am dorit sa simt si am simtit in mine cantecele a milioane de copii si fericirea a milioane de oameni ce isi doresc a vindeca lumea asta. am simtit a darui inceputul iubiri intre noi toti, am simtit mainile unui zid ce inconjoara pamantul...
dar am fost ucis de propia mea fericire, de plansul propiului meu copil, nenascut inca. toate s-au stins incet incet sub povara umilei si neimplinitei mele existente ca om.
am fost...
toate astea pina sa simt propia mea durere in aceasta lume. egoismul a invins toate cate au fost. m-am inrait, am ramas orb si asta pentru cele cateva vise simtite in interior, vise a caror finalitate ma sters.


este daca vreti destinul unui om ce si-a dorit sa daruiasca tot binele si frumosul cel simtea, destinul uni om ce sa impiedicat de propia viata. si maine ... maine va fi, dar va aduce dorinta de a nu mai fi...

voi muri un anonim pentru totii cei din jurul meu, sau poate intr-un sfarsit cineva ma va cunoaste.
indiferent de toate astea, sunt deja mort si cu cat devin mai constient de asta cu trecerea fiecarei clipe, cu atat ma apropii mai tare de mine si plang.

capatul unui inceput de drum, tacerea unui strigat

intrebarile au incetat sa mai caute raspuns. viata mi-a furat persoanele dragi una dupa alta. durerea a inlocuit o alta durere si tot asa pana cand zilele s-au amestecat si s-au transformat in poze developate de lacrimi. am smuls pete de cer si mi le-am asimilat. am incercat dincolo, in surisul oamenilor sa regasesc caldura cuvantului dar...nimic, decat impersonal. prieteni, colegi, oameni. i-am transformat in multime si i-am risipit si daruit rand pe rand. si iata, vine o zi cand Dumnezeu iti spune ca asta nu este tot. durerea celor din urma clipe este doar durerea trecatoare a tinereti, a minutelor in care nu te-ai regasit, a persoanelor nepotrivite ce ai incercat sa le potrivesti, a zidurilor ce se ridica peste noapte si a portilor ce se deschid din nimic in spatele carora se ascund noile tale clipe de fericire.
astazi Dumnezeu mi-a aratat ca toate astea nu-s nimic pe langa aceasta durere. este durerea despartiri de inceput, este un drum pe care al cunosti atunci cand pentru prima oara respiri, caruia ai daruiesti primi pasi, caruia tot timpul ai porti respect si iti doresti sa se termine odata cu tine. nu mai simt nimic, nu pot a mai spune nimic. cad de-a lungul unui perete adrupt din care ici colo, razlet, mai apar cioturi de stanca si promisiuni de cer albastru. si eu cad, cad fara sa vreau sa ma mai agat de nimic din toate astea, fara sa ascult nimic din vocile ce par a voii sa ma ajute.
ascult doar zgomotul facut de nelinistea mea in cadere si simt dinainte durerea de a numai apartine nimanui si simt nimicul asta ca si cum impactul nu ar fi decat un simplu punct dupa care tacerea.
dar oare dincolo de tacere este linistea?
lumea aceasta nu imi mai apartine si eu cel din urma al neamului meu, simt a nu-i apartine. locul meu nu este asa nicidecum. rostul a cea ce sunt acum nu este rostul simtit inlauntrul meu. de acea simt greseala fiecarui pas si strivesc in fiecare minut un nou vis venit din somnul sufletului meu.

tragicul ma defineste

astazi viata mi-a dat inca o lovitura. probabil platesc pacate din alta viata sau pur si simplu altceva decat lovituri nu merit.

imagini vazute prin geamul spart

nu incerc sa explic nimic, nimanui. fiecare are conceptia sa despre cele ce voi scrie eu aici. respect acest lucru. pornesc de la premiza ca este cea ce cred eu, si daca vreti asta este analiza, propia mea analiza la cea ce gandesc.


cu totii iubim macar odata in viata. defapt sunt sigur ca o facem de mai multe ori. in ultimul timp aud in jurul meu fraze de genul "am iubit-o toata viata"sau "simt ca o voi iubi toata viata". am simtit a spune si eu acest lucru. in adincul sufletului meu.
doi oameni se iubesc. la un moment dat se despart. unul dintre cei doi numai poate iubi. nu mai simte acest lucru. unul dintre ei iubeste in continuare pentru nu se stie cat timp. el este cel ce spune "simt ca o voi iubi toata viata". este frumos si tragic in acelasi timp acest sentiment. tragicul intervine atunci in viata acelui om si este prelungit de catre un sentiment ce se vrea a fi dragoste dar este defapt suferinta, suferinta sau dragoste neimplinita. acel om a iubit dar dragostea lui, odata cu trecerea timpului se transforma in aceasta neimplinire de care nu este constient, sau de care nu voieste a fi constient. oamenii ce spun ca au iubit pe cineva pina la sfarsitul vieti lor sunt oamenii care au trait o dragoste neimplinita, o dragoste neimpartasita.
de ce cred asta? cred in dragoste! dragostea este inceputul. mai apoi urmeaza respectul. oamenii nu iubesc pina la sfarsitul vietii lor o singura persoana. dragostea simtita atit de frumos si de intens la inceput se transforma in respect, in obisnuinta. DA! este poate putin dur spus dar acesta cred ca este adevarul. ne obisnuim sa simtim, sa daruim, sa primim si intr-o zi lucrurile astea vor parea a face parte din noi decand lumea. spunem ca iubim dar defapt respectam dragostea ce am simtit. am auzit uneori de la cei mai in varsta o fraza de genul "m-am indragostit din nou de ea/el" si nu stiam cum sa imi explic asta. stiam ca sunt casatoriti de ceva ani...
imi dau seama ca defapt acesta este momentul in care devenim constienti de respectul purtat sentimentelor ce ne-au unit. o amintire revenita din preafrumosul nostru trecut ne poate face inima sa bata din nou la fel ca la inceput. este o minune continuua dragostea pentruca nu moare niciodata. se transforma si revine adusa de locuri si clipe din trecut sau al nostru prezent isi pastreaza a trecutului frumusete. pentru mine acesta este fericirea. off...

atunci cand insa, si revin la cele scrise mai sus, atunci cand din cei doi nu a mai ramas decat unul, nu-i de ajuns. unul nu poate pastra dragostea celor doi. si atunci dragostea se transforma doar in suferinta, intr-o poveste de dragoste neimplinita, fara "finalitate". chiar si in cazul in care cei doi mai simt acelasi lucru dar viata nu ia putut lasa sa fie impreuna.
si atunci ce mai ramane? ce ramane cred eu, este respectul fata de amintiri. dar dragostea trebuie uitata. ea nu trebuie sa ramana pentruca altfel acela ce o simte va ramane prins intr-un timp ce nu mai are legatura cu realitatea, cu viata sa. si asta duce la neimplinire, la un vis continuu, la o singuratate interioara apasatoare. acea dragoste trebuie avortata inainte de a naste ea insasi suferinta. trebuie adusa la stadiu de nimic pentru a putea lasa locul alteia.
stiu...este ucigator de dureros pentru un suflet cu adevarat mare, sa iti dai seama ca tinzi spre o zi in care atunci cand vei reintalni acea persoana iubita odinioara atat de mult, sa o privesti fad si fara sensul avut altadat. privesti o dezamagire. te bucura fericirea ei dar sincer, undeva in sufletul tau o privesti cu esecul unei clipe din trecut. nu ne place sa ni se spuna asta. dar o simtim.
stiu...si pe mine intr-o zi, tremurul mainilor ma va parasi atunci cand o voi intalni. nu imi place dar acest sentiment cel simt stiu ca va fi ucis de catre o alta dragoste la care viata mea isi cere dreptul. de acea spun ca fericirea, si nu imi place acest lucru, fericirea mea si poate si a ei si a altora asemeni noua, are ca fundatie cadavrele a tot ce am iubit si atunci va fi disparut...


spun nu imi place pentruca mi-as fi dorit sa iubesc o singura data, o singura persoana si sa fiu fericit fara sa simt vina....

imi inchipui viata ca si un drum. un drum pe care pornim alaturi de persoane ce devin parti ale sufletului nostru. cu cat mergem mai departe pe acest drum cu atat mai mult sau mai putin, pierdem si intalnim persoane ce devin rand pe rand sprijin al primilor nostri pasi, cantec si calauza copilariei nostre, freamat al tinereti noastre, si poate poezie a maturitati noastre. spun mai mult sau mai putin pentru ca nu mi se pare important numarul lor. undeva catre apusul nostru, inconjurati de viitor suntem petrecuti in adancul nostru, alaturi de fericirea de a fi daruit atat cat am putut darui, de cimitirul plin de lespezi al sufletului nostru.

cei ce nu mai sunt alaturi de noi sunt parti din noi ce nu mai au cum sa fie inlocuite de catre nimeni si nimic altceva. viata merge mai departe dar niciodata asa cum ne-am fi dorit. avem parte de noi amintiri si de alte cruci. oamenii, parti ale sufletului nostru nu au nume decat pentru noi. este numele sufletului nostru. rostul lor acolo in noi este darul lui Dumnezeu, si nu modul cum au ajuns sau cum au plecat din viata noastra este important, ci modul cum au ramas sa se odihneasca sub lespezile albe fara nume, din cimitirul nascut odata cu ziua in care incepem sa intelegem viata.


aici, sub aceasta lespede, se odihneste o parte a sufletului meu. spun se odihneste pentru ca sufletul nu moare niciodata. aceasta parte a sufletului meu nu va putea fi inlocuita de catre nimeni. viata mea nu va mai fi niciodata la fel. nu voi mai fi niciodata fericit in acest mod. parte a sufletului meu care se odihneste in linistea acompaniata de cantecul de fluier al unui trecut cu ochii de copil si imagini de batran...

pentru tine, restul vieti mele va dainui cu un gand din care se naste laleaua galbena asezata pe lespedea cu fiori de piatra.

floare de lotus

            stau si ma intreb de ce doi oameni la inceputul relatiei dintre ei nu incep sa isi faca cunoscut unul celuilant, raul si uritul care salasuieste in fiecare dintre ei? de ce nu incepem cu asta? de ce incepem a ne prezentam frumosi si stralucitori? nu-i fals?

                                   *                *           *           *               *

             draga mea uite-mi bubele si bolile! imi plac armele si razboaiele, nu imi plac deloc copii si ma enerveaza la culme sa am un animal pe langa mine. imi place de mic sa stric, sa demontez, sa ragai.
             .....dragul meu eu dau vanturi...:). si la naiba imi plac luptele in noroi. nu dau doi bani pe arta si nu imi plac piesele de teatru. noaptea sforai si anumite pasari le gasesc dragute doar in tigaie.

                                    *                *            *           *                *

                     am exagerat mai sus intentionat pentru a putea descrie mai bine ce simt si vreau a va spune. de ce sa nu incepem cu raul din vietile noastre si sa lasam frumosul si dragostea sa se nasca din noi, din cel mai adanc al adancurilor noastre, din cel mai neprelucrat si primar mod de a privi si simti lucrurile, oamenii si sentimentele ce se nasc din toate astea, din lucrurile urate alaturi de cele frumoase care fac parte din noi si care ne definesc si evolueaza. vrem sa ne schimbam si asta ne poate face sa simtim acolo unde simtim mai putin sau nu vrem a face asta, si poate cu asta ne straduim, si poate cu asta incepem sa percepem frumosul si binele, si poate cu asta reusim sa ne cunoastem si sa ne impacam cu noi insine. si poate acesta este inceputul nostru in a ne intelege si iubi, intai pe noi insine in parte, ca mai apoi sa putem darui iubire si a deveni frumosi alaturi de "uratul" din noi.
           ce urat se mai poate ivi intre noi cand ne cunoastem unul altuia "mizeria" si ne-am indragostit unul de altul, asa plini de "noroi"? frumosul ce se naste intre noi, in noi va dainui. pentru ca ne cunoastem "mizeria" si acum ea numai este "mizerie" ci doar modul lui sau al ei de a percepe si ei incep sa "vada" si sa se bucure. cum sa evoluezi in doi cand lucrurile incep cu asa standarte frumoase si elevate? tu nu ai cioburi deloc sau atat de putine incat deabia se pot vedea? "bucurate de Omul ce sunt cu toate asa cum sunt, draga mea!" iti spun. "si cu asta am luat toate pietrele ce ma apasau pe umeri. nu vrei sa faci la fel ?"

                                       daca nu-i asa, stau si ma intreb .... de ce eu abia acum m-am indragostit de un om pe care al cunosc cu toata "mizeria" sa si care la randu-i ma cunoaste cu bubele si razboaiele sufletului meu ? spun abia acum, pentru ca abia acum am ajuns sa ador totii bocanci cu care arunca in mine, intelegand fiecare lovitura. am inteles pe deplin omul de langa mine impreuna cu mecanismele sale ce nasc frumosul si mizeria pe deoparte iar de alta sentimentele ce al inconjoara, toate o armonie pe care poate numai eu, cel ce a avut rabdare o poate intelege. sau numai cei ce pot si vor a avea rabdare. mi-a fost atat de greu sa le vad pe toate si sa ma obisnuiesc cu "loviturile" dar (si aici decizia de "a ramane" trebuie sa apartina fiecaruia) numai asa te-am vazut in toata splendoarea ta.

               te iubesc in intregime draga mea. ti-am inteles uratul si l-am alaturat tie, si ma bucur de el. cred ca acesta este unul dintre sensurile iubirii.   

cu mine de vorba

                   petrec minutele astea din viata mea comvulsiv, cu mainile lipite de mine. daca le-as da drumul sa umble, mainile mele ar pleca acolo unde isi doresc sa atinga. malurile unui rau si caldura unei altfel de clipe. a altcuiva...
nu le pot lasa, off doamne. nu le pot lasa ca-s egoiste si vor ceva ce poate nu le vrea sau poate nu se poate amesteca astfel. acolo in orasul strabatut de riu si-au castigat fericirea, stiu! dar tot acolo cineva si-a castigat libertatea, stare de fapt fara de care nu poate insoti viata. numai asa forta cu care spune "bine ai venit" isi poate pastra continutul si culoarea, cand verde, cand albastra. iubeste oamenii din jur si atat. fara concepte prestabilite, fara momente regizate si insotite de cantitati de fals, cu suflet si teama. teama....da teama. eu si ei am adus teama. nu i-am inteles libertatea sau poate nu am vrut sa intelegem decat ce am dorit noi. eu am mers si mai departe si am adus judecata. pretextul gandului meu a fost sa vindec. am taiat si mai adanc si am arat cu plugul cuvantului meu toate ranile de-a lungul si de-a latul intregii sale fiinte. nu am facut decat sa o elimin din ecuatia propiei sale vietii. m-am oprit tarziu cand am vazut teama, dar prea tarziu. se indepartase.
                   stau si ma gandesc cat de greu ia fost sa vada cum eu vorbeam fara sa o ascult si cum omul de care se indragostise ai cauta explicati la tot cea ce incerca sa spuna. degeaba vad toate astea acum dragile mele maini, degeaba. in fata tribunalului este un parc si acolo iarba este plina de glasul ei. cum sa vin eu din sala de judecata si sa ai spun ca imi este dor de ea cand ochii ei ma privesc cu libertatea cerului si ma fac sa ma simt ca un hingher.

nu va putea uita roba mea de judecator niciodata si chiar de mi-e greu nu am dreptul sa ai mai spun vreodata ca eu avocatul i-am putut intelege libertatea. eu v-am distrus atingerea dragile mele mainii si tot eu sunt cel ce va cere acum sa nu mai cereti nimic, sa nu mai incercati sa reparati si nici sa cautati. judecati-ma voi caci de judecata modului in care am simtit malurile acelui rau se va ocupa Dumnezeu. ai simt pedeapsa si tac. spasit imi continuui pasi prin marea de lacrimi ce mi se lipesc de talpi si ma rog. atat mi-a mai ramas din fericirea de altadat. bucuria de a ma ruga. si e cinstit si drept mainile mele. va rog sa ai respectati zborul si incercarea de a se ridica. va rog sa ai respectati dorinta de a fi iubita din nou. dar nu de fostul judecator! ci de frumusetea unui inceput inocent, fara trecut in doi. voi intelegeti ce simt si stiti cat de puternica este frumusetea asta, dar intelegeti ca trebuie sa ramaneti tacute si lipite pe langa corp si cine stie, poate intr-o buna zi ai veti putea admira zborul.

adevar daruit 2

"rasul este sluga la doi stapanii :batjocura si umorul. umorul nu are nici un stapan"


          am primit ca un dar, o noua porunca


                                                                                             dupa-amiaza plina de zambetul daruit mie de  omul ce imi este ghid pe drumul catre fericire.



"sa nu uiti de inima ta"

                                                                           Multumesc Dan Purec si Tudor Chirila. Dumnezeu sa va foloseasca mult timp de acum incolo si cine stie ... noi poate mai avem o sansa.

adevar daruit 1

"infirmitatea acestor vremi ma intristeaza. bucurate pururi."

nu stiam cum sa definesc bucuria pe care o simt. infirmitatea acestor clipe din viata mea, ma bucura...
                                               am crezut ca-s prea calcat de linile de tramvai din viata mea. dar eu simteam o bucurie atunci cand ma detasam de toate cele ce simt. ma bucur de frumusetea durerii si a tragediei. asta imi spune despre mine...



                                                                                                                  multumesc Dan Purec cu un zambet

Punctul zero.

Întotdeauna m-am întrebat de ce nu o putem lua de la capăt cu adevărat după ce anumite evenimente s-au consumat ori după ce am conştientizat noi înşine o serie de aspecte care ne modifică simţitor viaţa/percepţia/raportarea etc.

Poate pentru că trecutul este un proces nesfârşit de acumulare ce ne defineşte pe noi, ca persoane integrale, ne “explică” prezentul în care ne “scăldăm” şi ne schiţează posibile scenarii ce ţin de viitor. Îmi aduc aminte de o scurtă şi.. logică demonstraţie de acum câteva luni sugerată de primul român care a folosit pe teritoriul ţării noastre anestezia (îmi scapă numele): de fapt nu există prezent. El este o simplă convenţie. Sau, în cel mai bun caz, o clipă atât de firavă şi .. scurtă încât nu avem capacitatea de a o conştientiza.

Există doar două timpuri care pot găzdui individul: trecutul şi viitorul (legate tocmai de acea clipă-convenţie). Adică viaţa ta este o continuă alegere între a fi în trecut şi a sta cu faţa către viitor (şi iar revenim la întrebarea iniţială). În momentul în care afirmi că eşti, de fapt, acel moment a zburat de mult şi s-a “înrolat” în trecut. Interesant ce zicea omul ăsta. Atunci toate reclamele astea cu Enjoy (while it lasts) şi Carpe diem par total deplasate. Vulgare chiar. Dar revenind.

Cu alte cuvinte nu putem omite trecutul şi în niciun caz nu îl putem rescrie. Chiar dacă am încerca, întotdeauna cei din jurul nostru şi-ar face “datoria” şi ne-ar readuce aminte – conştient sau.. nu. Pentru că acea “datorie” este parte inevitabilă a procesului de socializare şi cum încă ne manifestăm ca fiinţe sociale…

Am impresia că singura modalitate prin care o poţi lua de la zero  este.. să fugi. Să fugi în alt spaţiu, în alt timp şi înconjurat de alţi oameni. Adică să începi să îţi creezi o altă lume căreia să îi aparţii, mai exact prin lucrul cu “chipurile” şi “sensurile” (vorba lui Mugurel). Dar oare este o soluţie pe bune? În acest caz doar tu mai ţii minte ce ţi-a determinat fuga. Iar cheia reuşitei tale ţine doar de capacitatea ta de a.. uita prin “antrenare”. Altfel doar te păcăleşti că laşi în urmă vechea lume şi nu reuşeşti să te integrezi în cea nouă pentru că, de fapt, eşti cu câte un picior în fiecare dintre cele două. Iar lipsa aceasta de claritate, precizie şi hotărâre .. te poate desfiinţa.

Nu ar fi fost mai uşor dacă oamenii aveau scrijelit în ADN posibilitatea unui “system restore”? Chiar ar fi fost o treaba bună..

“Zilele au şi ele sufletu’ lor, de nu le poţi schimba. Zilele sunt aşa ca nişte făpturi”

“Cuvântu’ are o putere că doar nu e numa’ un sunet, ci are şi un înţeles, şi înţelesu’ ăsta e puterea din cuvânt. D-aia nu-l poţi folosi cum îţi vine.”

salut Catalin

acesta este "tovarasul" meu de drum. trec prin clipe prea pline, peste puterea mea de a le potolii. obisnuiesc sa vorbesc cu mine privind oglinda. ma uit in mine si ma ascult...
 de obicei fac asta inchis adanc in mine, retras. dincolo de oamenii ce m-au intalnit in aceasta viata, departe de cei ce ma cunosc. am taine adanc sapate in mine.  



                                                                       acum ma simt al nimanui, nici macar al meu. nu ma caut pentru ca stiu ca exist. odinioara am umplut zile si nopti cu zambetul si imbratisarile mele. m-am jucat cu privirile sufletului meu, am transformat oamenii in diapozitive si le-am adaugat cantecul inimii mele. acum ma simt de parca as fi gresit totul fara sa imi para rau de ceva. ma simt de parca i-am obligat sa faca parte din scurt metrajul vietii mele.



...ma ascult si aud loviturile caldaramului in pasii mei. zilele imping noptile si noptile devin refugiu de lacrimi ce cad pe sinele de tren ale nici unei destinatii. nici macar nu stiu daca "apartin" cuiva.

                Si atunci astern totul aici pe cat de mult pot, caci toate vin dea-valma in iesiri cu sensuri haotice, ce se intorc in mine. de ce sunt atat de rau ?