atunci cand suferi cu adevarat simti in tine, acolo in adancul tau, adevaruri la care nu te-ai gandint niciodata. este discutia suprema cu tine. nu mai ai nimic de pierdut.
acum doua saptamani un coleg, un prieten, un membru al familiei ce suntem cu totii in unitatea in care lucrez, ne-a parasit definitiv. am stiut atunci ca se poate muri daca suferinta este mai puternica decat puterea cu care inima se lupta prin fiecare bataie. eram mut, uimit. un om pe fata caruia zambetul era mereu prezent, un om caruia nu i-as fi atribuit niciodata acest destin.
nu stim niciodata ce se ascunde in sufletul uni om si ce lupta duce in interior. am inteles asta uitandu-ma la acest om. l-am privit minute in sir cu ochii unui suflet si m-am umplut de revelatie.


astazi m-am intrebat cine m-ar plange si cui as ramane daca inima mea ar pierde o astfel de batalie. sigur omului care ma iubeste cu adevarat. mama mea. restul ar incerca pareri de rau temporare. nu as fi decat o clipa de tristete in viata lor. uni s-ar simti vinovati, alti probabil ar spune "era de asteptat"...
nimeni insa nu s-ar simti fara nici un rost fara mine. nimeni nu ar simti cu adevarat durerea. decat omul care ma iubit. pentruca iubirea adevarata nu are intreruperi si nu isi pierde sensul pentru nici un alt motiv. probabil de acolo de sus, as privi cu dezamagire catre uni. probabil ca singurul om care m-ar intelege dincolo de insusi moartea mea ar fi tot acela ce ma iubit.


si atunci dupa ce am avut o astfel de imagine ce mai pot spune eu?
....e banal si simplu. doi oameni se intalnesc si se plac. nasc amintiri frumoase cu fiecare zi ce trece impreuna cu ei. isi fac juraminte spuse cu voce tare sau incet, in soapta, undeva in adancul lor. si apoi la fel de simplu si banal vine o zi cand toate se termina. numai conteaza a cui a fost vina sau de ce. ceva se intampla si cei doi pornesc in cautarea altui sens. isi strang mana, uneori raman chiar unul in preajma celuilalt si isi gasesc fericirea in locuri diferite. tot ce au simtit odinioara devine doar amintire.

"nu a fost sa fie" sau "nu ne-am potrivit" si asta e.

pare o joaca, o joaca a noastra a celor "mari", o joaca de-a dragostea. si asta si este. doar parintii nostri ne iubesc cu adevarat. cei fara parinti nici macar nu cunosc acest sentiment cu adevarat. ce trist...
nu iubim cu adevarat si nu intelegem acest sentiment cu adevarat deasemeni iubirea lui Dumnezeu pentru oamenii, decat atunci cand devenim la randul nostru parinti. tragic...

noi oameni stim sa uitam ca am iubit. stim sa nu mai iubim. atunci suntem departe de Dumnezeu. putem sa nu ne mai iubim copii ?

anonimule, tu cel ce ai incredere in mine, tu ce ai simti daca inima mea ar pierde aceasta lupta?

Ma supun celui pe care al iubesc ca el sa lucreze prin mine, sa se rasfringa in mine, sa fie una cu mine si astfel sa existam unul prin celalalt. Aceasta renuntare la sine nu trebuie inteleasa ca o sinucidere spirituala si nici ca o anulare a propiului EU, ci ca o suprema manifestare a dragostei.
putem noi intelege asta ?
suntem liberi!....si asta ne ocupa toata viata.