imi inchipui viata ca si un drum. un drum pe care pornim alaturi de persoane ce devin parti ale sufletului nostru. cu cat mergem mai departe pe acest drum cu atat mai mult sau mai putin, pierdem si intalnim persoane ce devin rand pe rand sprijin al primilor nostri pasi, cantec si calauza copilariei nostre, freamat al tinereti noastre, si poate poezie a maturitati noastre. spun mai mult sau mai putin pentru ca nu mi se pare important numarul lor. undeva catre apusul nostru, inconjurati de viitor suntem petrecuti in adancul nostru, alaturi de fericirea de a fi daruit atat cat am putut darui, de cimitirul plin de lespezi al sufletului nostru.

cei ce nu mai sunt alaturi de noi sunt parti din noi ce nu mai au cum sa fie inlocuite de catre nimeni si nimic altceva. viata merge mai departe dar niciodata asa cum ne-am fi dorit. avem parte de noi amintiri si de alte cruci. oamenii, parti ale sufletului nostru nu au nume decat pentru noi. este numele sufletului nostru. rostul lor acolo in noi este darul lui Dumnezeu, si nu modul cum au ajuns sau cum au plecat din viata noastra este important, ci modul cum au ramas sa se odihneasca sub lespezile albe fara nume, din cimitirul nascut odata cu ziua in care incepem sa intelegem viata.


aici, sub aceasta lespede, se odihneste o parte a sufletului meu. spun se odihneste pentru ca sufletul nu moare niciodata. aceasta parte a sufletului meu nu va putea fi inlocuita de catre nimeni. viata mea nu va mai fi niciodata la fel. nu voi mai fi niciodata fericit in acest mod. parte a sufletului meu care se odihneste in linistea acompaniata de cantecul de fluier al unui trecut cu ochii de copil si imagini de batran...

pentru tine, restul vieti mele va dainui cu un gand din care se naste laleaua galbena asezata pe lespedea cu fiori de piatra.